Unele răni nu se văd.
Nu lasă urme pe piele. Nu cer bandaje.
Dar se simt în tăcere.
În felul în care spui „da” când vrei să spui „nu”.
În cum eviți conflictele, tăcerile, apropierea.
În cum te simți „prea mult” sau „niciodată destul”.
Aceste răni devin cicatrici emoționale.
Invizibile.
Și totuși, atât de grele uneori.
Sunt urmele nevăzute ale suferinței trăite în tăcere.
Rămân acolo unde ai fost trădat(ă). Abandonat(ă). Nerespectat(ă).
Sau unde nu ai fost văzut(ă) în cine ești cu adevărat.
Cicatricile apar în locurile în care ai învățat să te protejezi:
cu tăcere, cu zâmbete care ascund, cu retragere.
Nu sunt slăbiciuni.
Sunt dovezi. Că ai simțit. Că ai dus. Că ai mers mai departe.
Pentru că ni s-a spus că „trebuie să fim puternici”.
Că „trebuie să trecem peste”.
Că durerea trebuie să fie invizibilă ca să nu deranjeze.
Dar cicatricile nu dispar dacă le negi.
Ele doar se ascund mai adânc.
Se transformă în reacții automate. În blocaje. În ziduri.
Începem prin a le privi. Fără rușine.
Prin a le asculta povestea. Fără vină.
Prin a le purta cu blândețe, nu ca pe niște poveri, ci ca pe niște dovezi.
Pentru că fiecare cicatrice spune:
„Am fost acolo. A fost greu. Dar am ales să rămân. Să simt. Să trăiesc.”
Nu ai eșuat. Ai supraviețuit.
Iar asta merită onorat.
Cicatricile emoționale fac parte din tine, dar nu te definesc.
Sunt acolo ca să îți amintească nu de durere, ci de putere.
De transformare. De curaj.
Și într-o zi, poate chiar azi, ai să le porți nu ca pe o rană, ci ca pe o emblemă a sufletului tău care a ales viața.