Pe 13 Mai 2010, cu o zi înainte de ziua mea, corpul meu aproape că a cedat.
Nu a fost ceva brusc. Nu a fost un accident sau un eveniment dramatic.
A fost un proces lent, în care corpul meu îmi trimitea semnale de luni de zile.
Semnale pe care le-am ignorat. Pentru că aveam treabă. Pentru că nu aveam timp. Pentru că „o să treacă".
Nu a trecut.
Au urmat luni de doctori, de analize, de nesiguranță. De drumuri prin oraș cu stomacul strâns și cu întrebări fără răspuns. De nopți în care nu dormeam și zile în care funcționam pe pilot automat.
Într-o zi, singură în cabinet, am văzut mila din ochii doctoriței. Nu mi-a spus mai mult decât trebuia. Dar am văzut în privirea ei ceva ce cuvintele nu acopereau.
Pe drum spre casă, în tramvaiul 41, pe al doilea sau al treilea scaun de la intrare, am căutat pe internet ce înseamnă diagnosticul pe care mi-l pusese.
Am citit. Am înțeles. Și am simțit cum totul se oprește.
Nu fizic. Tramvaiul mergea mai departe. Oamenii din jurul meu vorbeau, râdeau, se uitau pe telefon. Dar pentru mine, în acea secundă, lumea s-a oprit.
Și m-am întrebat, poate pentru a suta oară în viața mea: „Dacă totul s-ar opri acum, aș fi mulțumită?"
De fiecare dată când mi-am pus întrebarea asta înainte, răspunsul fusese nu. Nu am realizat suficient. Nu am făcut suficient. Nu sunt suficientă.
Dar în acea zi, pentru prima dată în viața mea, răspunsul a fost DA.
Nu pentru că realizasem ceva măreț.
Eram o studentă căreia îi lipseau banii. Nu aveam suport real de la nimeni. Nu aveam siguranță, nu aveam plan, nu aveam nimic din ce se presupune că ar trebui să ai ca să fii „mulțumit de viață".
Dar eram mândră. Mândră de cum evoluasem. De greutățile prin care trecusem fără să mă prăbușesc. De traumele pe care le dusesem pe umeri fără să le arăt nimănui. De faptul că, în ciuda a tot ce se întâmplase, eram încă acolo. Pe scaunul ăla din tramvai. Vie.
Și am luat o decizie.
Pot să-mi plâng de milă. Sau pot să mă bucur de viață cât mai am.
Am ales să mă bucur de viață.
În câteva luni eram pe picioarele mele.
Medicilor nu le-a venit să creadă. Nici celor de după, când le spuneam ce diagnostic avusesem.
Dar eu știu adevărul.
Știu lunile de coșmar prin care am trecut. Știu momentele în care nu știam dacă mai am o zi sau o lună sau un an.
Și mai știu un lucru: se poate.
Corpurile noastre sunt niște mecanisme extraordinare. Trebuie doar să le ascultăm și să avem grijă de ele.
Al meu m-a susținut când nimeni altcineva n-a făcut-o. A luptat pentru mine când eu nu mai aveam putere să lupt.
Și totuși, cu timpul, am uitat.
Am uitat pentru că m-am prins în același joc ca toți ceilalți.
Muncești ca să-ți cumperi X sau Y.
Te îngrijorezi că au crescut prețurile.
Că e COVID.
Că e război.
Că e altă grijă.
Și încă una.
Și încă una.
Niciodată nu se termină. Mereu va fi câte ceva. Mereu va fi o urgență, o factură, o problemă, un motiv să amâni grija față de tine.
Și într-o zi te trezești și realizezi că ai uitat.
Ai uitat să asculți corpul care te susține. Ai uitat să dai o pauză minții care lucrează non-stop. Ai uitat să hrănești sufletul care ți-a cerut atenție de luni de zile.
Am băgat în mine tot felul de lucruri ani de zile. Fast food, stres, nopți scurte, griji mari.
Doar pentru că ceva are gust bun nu înseamnă că este bun pentru noi.
Oamenii de știință au avut grijă de asta — au creat ingrediente care potențează sau chiar schimbă percepția gustului mâncării.
Și noi mâncăm.
Fără să ne întrebăm ce bagăm în corp.
Și mi-am dat seama că mi-am bătut joc de singurul lucru care m-a susținut mereu.
Corpul meu.
Cel care m-a ținut în viață când totul părea pierdut.
Cel care a luptat pentru mine fără să-i cer.
Ieri am făcut o gentuță din mărgele. Nimic grandios.
Doar eu, niște mărgele și liniște.
Fără ecrane. Fără notificări. Fără urgențe.
Mâinile mele lucrau. Mintea mea tăcea. Și corpul meu respira altfel.
Uneori, cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru tine e să te oprești.
Să te uiți sincer la tine. La cum te simți. La ce ai nevoie.
Nu la ce ar trebui să faci, nu la ce așteaptă alții de la tine, nu la următoarea urgență.
La tine.
Nu e ușor.
Mai ales când ai fost obișnuit să rezolvi totul singur.
Să nu ceri ajutor. Să duci pe umeri. Să mergi înainte indiferent de ce simți.
Dar cel mai minunat lucru?
Nu trebuie să faci asta singur.
Livia Dragomir
Coach Relațional | Fondator Evolve Within