Pentru mulți dintre cei care au trecut prin relații toxice sau abuzive, vulnerabilitatea nu mai înseamnă apropiere. Înseamnă pericol.
Au învățat, uneori încă din copilărie, că deschiderea față de celălalt duce la suferință. Că sinceritatea e folosită împotriva ta. Că nevoile tale pot fi ignorate sau ridiculizate.
Așa se nasc zidurile. Granițe rigide, răceală emoțională, detașare. Toate sunt forme de protecție, dar și bariere în calea unei iubiri reale.
Să înveți să te deschizi din nou nu înseamnă să renunți la protecție. Înseamnă să alegi cum, când și cu cine.
Vulnerabilitatea nu e expunere necontrolată. Nu e confesiune din prima zi. Nu e a spune totul, oricui, oricând.
Vulnerabilitatea conștientă este capacitatea de a rămâne sincer(ă) cu tine și cu ceilalți, păstrându-ți în același timp siguranța interioară. Este să poți spune „acesta sunt eu” fără să te trădezi, dar și fără să te abandonezi pentru a fi acceptat(ă).
Un zid te izolează, o graniță te protejează. Un zid spune: „Nimeni nu intră.” O graniță spune: „Poți veni, dacă respecți regulile acestui spațiu.”
Zidurile sunt construite din teamă, granițele din claritate.
Vulnerabilitatea autentică apare atunci când înveți să trasezi limite sănătoase. Când poți spune „Nu sunt pregătit(ă) să vorbesc despre asta acum” fără rușine. Când poți alege să te deschizi în ritmul tău, fără să simți că trebuie să te justifici.
Vulnerabilitatea nu este slăbiciune. Este formă de putere.
Să te deschizi cu discernământ nu înseamnă să renunți la tine pentru celălalt — ci să îți păstrezi integritatea în timp ce permiți conexiunea.
Este, poate, cel mai intim act de iubire: să rămâi tu, în timp ce spui celuilalt „Te las să mă vezi.”